Andrei Tarkovski-filmul ca oglindire de sine

 

Când spui Tarkoski spui film de artă. Andrei Tarkosvski a reușit să ridice arta cinematografică la un nivel superior. Filmele lui sunt picturi în mișcare care te uimesc prin frumusețea acestora din punct de vedere vizual.

   După cum știm, în imaginea cinetică pot fi realizate figuri de stil: imaginea schimbătoare face să se perinde în fața ochilor metafore, create prin compararea sau contopirea a două ființe sau obiecte, fie, mai ales, prin succesiunea lor în câmpul vizual. Astfel apar simbolurile, care în filmele lui Tarkovski sunt elemente naturale și firești pentru a da înțeles filmului.

   Cineastul Andrei Tarkovski a realizat filme de autor deoarece, așa cum spunea acesta ,, nu îți poți transpune viziunea dacă nu ești implicat în totalitate în procesul de creație’’. De altfel, mesajele poetice cele mai clare sunt transmise de filmele de autor, izvorâte din imaginație și exprimând personalitatea acestuia, nediluate de intervenția colaboratorilor.

   Cu ușurință se poate spune că Oglinda din anul 1975 a fost filmul în care regizorul și-a pus amprenta cel mai bine. Este un film biografic unde Tarkovski și-a transpus copilăria pe fundalul dramei unui bărbat de patruzeci de ani aflat pe patul de moarte, care regretă unele lucruri din trecut cerând doar iertare.

   Odată ce vezi Oglinda, percepția asupra filmului îți este schimbată deoarece tehnica regizorului rus de a reda unele scene este una aparte, specială care îți dă impresia că ceea ce vezi e special față de tot ce s-a mai făcut până acum.

   Cheia înțelegerii filmului este chiar titlul. Imaginea soției naratorului o reflectă pe cea a mamei, iar copilul acestuia îl reflectă chiar pe el în copilărie. Acesta a fost și motivul pentru care Tarkovski a folosit aceeași actori pentru personajele din trecut, dar și cele din prezent.

   Fără nicio îndoială Andrei Rubliov din anul 1966 poate fi considerat capodopera regizorului. Filmul amplasat în Rusia secolului XV spune povestea unui pictor de biserici care se confruntă cu trăirile sale interioare, dar și cu problemele întâlnite pe parcursul vieții sale. Caracterul religios este prezent pe tot parcursul filmului și deși filmul necesită multiple vizionări pentru a fi înțeles, nu poate trece neobservată măiestria cu care Tarkovski a reușit să introducă istoria Rusiei ca fundal al subiectului. Astfel putem vedea toate greutățile prin care această țară a trecut de-a lungul istoriei și acesta fără să intervină în planul principal al filmului.

   În Călăuza din 1979, trei personaje bat cărările unui univers de noroi și metale ruginite, zona, pentru a ajunge într-o cameră din centrul său în care nimeni nu îndrăznea să intre. Filmul poate fi interpretat în mai multe feluri. Explicația cea mai simplă e cea politică. Mesajul artistic este, însă, mult mai subtil. ,, Transpunerea într-un ținut ciudat, dincolo de cotidian, ritmul lent, închipuie viața sufletească din adâncurile subconștientului, unde fiecare om își ascunde cele mai profunde gânduri și unde, deseori, e imposibil de pătruns’’(Jean-Louis Leutrat).

   Cariera lui Tarkovski cuprinde șapte filme. Confruntându-se cu politica sistemului comunist din Uniunea Sovietică, realizarea filmelor a fost de multe ori îngreunată. Acest fapt a dus la realizarea ultimelor două filme în Italia și Suedia.

   Cenzura comunistă nu l-a împiedicat pe Andrei Tarkovski în a realiza filme care vor dăinui pentru mult timp în istoria cinematografiei clasice. Cel mai bun mod de a-i aprecia munca este de a urmări filmele sale lăsând deoparte încercările de a le analiza. La sfârșit vei realiza că filmul tocmai văzut se poate încadra ușor în cea de-a șaptea artă.

 

Bibliografie

• Adina Nanu, Educație Plastică, Editura Sigma, București, 2005
• Jean-Louis Leutrat, Cinematograful de-a lungul vremii-o istorie, Editura All, București, 1995

 

 

Midnight in Paris(2011)

 

Woody Allen reușește de fiecare dat să mă facă să mă simt mai bine, dar în același timp să mor de ciudă. De data asta a fost Midnight in Paris.

 Deși la începutul filmului a folosit acele mici clișee legate de Paris, nu m-a oprit sa vizionez filmul cu cea mai mare plăcere. Personajul principal l-am înțeles din prima deoarece Complexul epocii de aur il am și eu.Dacă pentru Gil cea mai bună perioadă era Parisul în anii 20, pentru mine ar fi fost Parisul în anii 60.  Dar îmi dau seama de ce Woody Allen a ales tocmai acea perioadă. Ce vrei mai mult decât Ernest Hemingway, Zelda și Scott Fitzgerald, Picasso, Dali, Bunuel, Man Ray, T. S Elliot și Getrude Stein? ( sper că n-am uitat pe nimeni). E visul oricărui scriitor in devenire.

 

  Iar apoi a fost Marrion Cotillard. Franțuzoaică din cap până-n picioare, cu un accent genial și în rol de art groupie. Perioada ei preferată era La Belle Epoque. Parisul în anii 1890: pictorii Lautrec, Gaugain, Degas, Van Gogh, Cezanne, Monet, Manet își duceau traiul în unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii.

Replici memorabile:

• How long have you been dating Picasso? God, I can’t believe I just asked that
• You take art groupie to a whole new level
• You can fool me, but you cannot fool Ernest Hemingway
• 500 francs for a Matisse? That seems fair! So, can I get 6 or 7?
• Luis Bunuel: A man in love with a woman from a different era. I see a film
• Man Ray: I see a photograph
• Gil: I see insurmountable problem
• Dali: I see rhinoceros!

Verdict:

De văzut evident cât mai curând posibil indiferent dacă ești sau nu fan Woody Allen. Dacă nu ți-a plăcut Parisul până acum, filmul acesta te va face să-l iubești. Iar dacă deja ești fermecat de acest oraș, filmul e doar o ocazie în plus de a vedea de ce Parisul a fost și va rămâne o inspirație pentru mult timp de acum încolo.

 

 

 

Ultimele filme vazute

1. A clockwork orange(1971)-regia Stanley Kubrick

      Acest film nu trebuia să-l amân niciodată, dar mai bine mai tarziu decât niciodată. Aici este un citat pentru a înțelege mai bine de ce filmul este genial și îl consider cea mai bună operă a lui Kubrick.

”Stanley Kubrick’s Alex (Malcolm McDowell) is not so much an expression of how this society has lost its soul as he is a force pitted against the society, and by making the victims of the thugs more repulsive and contemptible than the thugs Kubrick has learned to love the punk sadist. The end is no longer the ironic triumph of a mechanized punk but a real triumph. Alex is the only likable person we see – his cynical bravado suggests a broad-nosed, working-class Olivier – more alive than anybody else in the movie, and younger and more attractive, and McDowell plays him exuberantly, with the power and slyness of a young Cagney. Despite what Alex does at the beginning, McDowell makes you root for his foxiness, for his crookedness. For most of the movie, we see him tortured and beaten and humiliated, so when his bold, aggressive punk’s nature is restored to him it seems not a joke on all of us but, rather, a victory in which we share, and Kubrick takes an exultant tone. The look in Alex’s eyes at the end tells us that he isn’t just a mechanized, choiceless sadist but prefers sadism and knows he can get by with it. Far from being a little parable about the dangers of soullessness and the horrors of force, whether employed by individuals against each other or by society in „conditioning,” the movie becomes a vindication of Alex, saying that the punk was a free human being and only the good Alex was a robot.”–Pauline Kael, From The New Yorker Magazine, January, 1972.

2. Anna(1967)-regia Pierre Koralnik

 Desigur că Pierre Koralnik nu e Godard( nici pe departe) dar se pare că a reușit să o pună în evidență pe Anna Karina dar fără să pară că ne-am uita la Pierrot le fou sau Une femme est une femme. În distribuție îi mai găsim pe Jean Claude Brialy și Serge Gainsbourg care a contribuit la coloana sonoră. Filmul se vrea a arăta obsesia unui fotograf pentru o fată necunoscută căreia i-a făcut o poză din greșeală. Dar filmul nu e doar atât. E un tablou in care sunt amestecate moda, societatea și muzica de la sfârșitul anilor ’60.

3. Candy(1968)-regia Christian Marquand

 Candy nu e un film genial. Nu e nici măcar un film bun. E pur și simplu o comedie cu unele tente sexuale, dar care nu ajunge departe. În film apar Richard Burton, Charles Aznavour, Anita Pallenberg și Marlon Brando într-o manieră așa cum nu l-ați mai văzut vreodată. Pentru fanii Beatles filmul merită văzut și pentru cele câteva scene în care apare Ringo Starr.

Recenzie carte-Bob Dylan Cronica vieții mele

     Cartea scrisă de Bob Dylan, Cronica vieții mele( titlu original Chronicles vol 1) a apărut în anul 2004 iar la noi în țară în 2007 la Editura Allfa.

    Primul volum al Cronicii explorează momentele de cotitură ale vieții și carierei acestuia. Prin ochii larg deschiși ai lui Dylan, vedem Greenwich Village în preajma anului 1961, când el sosește în Manhattan. New York-ul lui Dylan este un oraș magic al tuturor posibilităților: petreceri întinse până dimineața; zorii de zi ai literaturii; iubiri trecătoare și prietenii eterne. Incursiunile la New Orleans, Woodstock, în Minnesota și în Vest fac din acest prim volum  o antologie profund personală de întâmplări din acele timpuri extraordinare.

   Cartea este excelentă pentru cineva care vrea să-l descopere pe Bob Dylan și pentru a afla detalii din viața lui personală. Din păcate, deși găsim în carte informații prețioase, traducerea lasă de dorit. Cartea nu se poate numi Cronica vieții mele deoarece  e mai mult o colecţie de observaţii ale lui Dylan. Scrie prea puţin despre el ca să fie cronică sau autobiografie. Îşi aduce în schimb aminte în detaliu cum arătau colegii lui de apartament, atmosfera din barurile New Yorkeze ale anilor 60, scrie despre cum se compun melodii, despre filme şi reclame, trece în revistă ce cărţi a citit şi ce a învăţat din fiecare.  Dylan a scris totul simplu, în stilul lui caracteristic și inconfundabil( cei care îl ascultă știu foarte bine despre ce vorbesc), dar cel care a făcut traducerea a transformat cartea într-una plină de gerunzii, cuvinte traduse incorect și de propoziții ale căror timpuri verbale nu se potrivesc. Bob era un om relaxat şi cartea asta îl face să pară unul rigid.

   Deși traducerea reprezintă un minus, cartea nu trebuie trecută cu vederea deoarece ea reprezintă o fereastră deschisă spre gândurile lui Dylan și spre tot ceea ce l-a influențat. Bob Dylan transformă primul volum al acestei cărți într-o reflecție asupra vieții, a oamenilor și a locurilor care au contribuit la formarea lui ca om și artist.

Une femme est une femme(1961)-Godard

Masculin, Feminin(1966)

Regia: Jean Luc Godard

Cu: Jean Pierre Leaud, Chantal Goya

Intrând pe http://www.cinemarx.ro/ la evenimente am observat ca în 22 aprilie acum mulți ani, mai exact în 1966 s-a lansat Masculin, feminin al lui Godard. Am uitat complet de film până azi. De obicei cand îmi place un film mă uit de cel puțin 2 ori la rând, iar când îmi place foarte mult îl revăd de mai mult de 10 ori(The Dreamers ). Masculin, Feminin intră în prima categorie. Cred că dacă Godard ar fi rămas la titlul The children of Marx and Coca-Cola, mesajul filmului ar fi fost transmis mult mai bine( și în plus e mult mai cool să spui că ai văzut un film cu titlul acela decât Masculin, feminin-mesaj transmis pt snobii din toată lumea:)).
Acesta a fost defapt primul film pe care l-am văzut cu Jean-Pierre Leaud de la Les quatre cents coups(1959) încoace, înafară de cameo-urile din Pierrot le Fou, Alphaville sau Week-end. În mod clar mă așteptam la un joc actoricesc pe măsură și pot spune că micul Antoine( din păcate Leaud a scăpat foarte greu de personajul din Les quatre cents coups, acesta fiind și motivul pentru care a ales să lucreze atât de mult cu Godard) nu a dezamăgit nici de data aceasta cinefilii înrăiți și criticii totodată, dovadă fiind premiul obținut la Gala Ursului de Aur de la Berlin, acesta fiind echivalentul Oscarului în Germania.
Pentru a avea o cronică completă, un rezumat al filmului este absolut necesar, deși la capitolul povestit filme nu stau atât de bine. Personajul principal este Paul, un parizian de 21 de ani, care tocmai terminase serviciul militar și este adept al comunismului. El o cunoaște pe Madeleine Zimmer, o tânără care lucrează la o revistă de modă, dar al cărei vis este să devină cantareață. Relația care se va dezvolta între cei doi poate fi caracterizată ca una dintre copiii lui Marx și copiii Coca-Cola(idee relevată și de unul dintre subtitluri), militantismului politic al lui Paul fiindu-i opusă superficialitatea Madeleinei.

Cred că primul lucru care m-a făcut pe mine să văd filmul a fost Godard, având în vedere că el este regizorul, dar pentru necunoscători trebuie neapărat amintite motivele mai evidente și anume Jean-Pierre Leaud. Acesta reușește să facă din Paul un personaj ușor de îndrăgit, cu umorul lui specific. Fața lui, în anumite scene e de o inocență care te face să te întrebi cum ar putea el să fie interesat de partidul comunist. El trece prin viață cu un anumit scop/atitudine accidentală greu de explicat. Apoi e Madeleine, cu părul ei negru aranjat perfect, cu confuzia ei despre dragoste vs. sexualitate care reprezintă într-un fel fata Noului Val Francez. Madeleine e nesigură dar în același timp are un plan și o agendă bine definite.

În principal Masculin, Feminin reprezintă tranziția lui Godard de la primele filme ale acestuia la cele care experimentează cu politica. Deși poate părea ciudat, acest lucru îl transformă într-un film plăcut și poate cea mai bună introducere în filmele lui Godard din anii ’60.

The Dreamers-part II

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Eva Green, Louis Garrel, Michael Pitt

Imdb: 7,1/10

După ce Bernardo Bertolucci a șocat în anul 1972 cu filmul Ultimul Tango la Paris, iată că în 2003 ne-a adus The Dreamers, un film pe un fundal politic, în care se respiră filme și în care jocurile sadice sunt la ele acasă.

Paris. Mai 1968. Jean-Pierre Leaud își ține discursul în față la Cinematheque Francaise înconjurat de susținătorii lui Henry Langlois. Facem cunoștință cu Matthew(Michael Pitt), americanul venit la Paris pentru studii și care își petrece timpul în cinematografe.

Apariția fermecătoarei Isa(Eva Green) legată d eporțile cinematografului poate impresiona pe oricine. Întâlnind-o pe ea și pe fratele ei Theo(Louis Garrel), Matthew se pregătește fără să știe de o lună cum nu a mai avut niciodată.

Este ușor să rămâi impresionat de cei doi frați siamezi. Comuniști, luptători pentru cauza lor, duc o viață boemă în Parisul anilor ’60, în care filmele sunt viața lor. Replica Isei: I entered this world on le Champs-Elysees 1959. On le trotuar du Champs-Elysees. And do you know what my very first words were? New York Herald Tribune! ne arată că cei doi frați nu existau înainte de Noul Val Francez, aceasta fiind o replică din filmul A bout de souffle(1960) de Jean-Luc Godard, unul dintre inițiatorii Valului.

Faptul că părinții celor doi frați sunt plecați timp de o lună, lă dă acestora ocazia perfectă de a-l invita pe Matthew să stea cu ei. Recrearea scenelor din Bande a parte(1964) sau Scarface(1932) le dă ocazia perfectă de a-și pune în joc planurile. Deși au reușit să bată recordul din Bande a apart și au parcurs Louvrul în 9 min și 28 s, iar Matthew a fost acceptat în grupul lor, dorințele Isei și ale lui Theo sunt departe de a fi îndeplinite.

Deși relația dintre Theo și Isa poate fi văzută ca una incestuoasă, totul se rezumă la faptul că cei doi au rămas la fel de apropiați ca în copilărie, fără să-și de-a seama că o dată cu maturizarea, ei ar trebui să se gândească de două ori la relația lor pentru a-și da seama dacă nu cumva fac vreo greșeală.

Matthew este singurul care își dă seama că deși o iubește pe Isa, nu va avea niciodată o șansă din cauza apropierii prea mari dintre ea și Theo. Luna petrecută în apartamentul din Paris este întreruptă de realitate și mai exact revoluția din mai 1968. Deși Theo ear un susținător al lui Mao Zedong și credea că lumea are nevoie de cultură și nu violență, va uita de convingerile lui și va ieși în stradă împreună cu Matthew și Isa.

Deși Matthew încearcă să-i convingă să se răzgândească și să renunțe la cocktail-urile Molotov, nu mai există șansă de întoarcere. Isa și Theo vor fi mereu nedespărțiți, două persoane care vor forma un întreg ți care vor trăi în continuare în universul format de ei, și asta doar dacă vor supraviețui revoluției.

Andrei Tarkovski

An artist never works under ideal conditions. If they existed, his work wouldn’t exist, for the artist doesn’t live in a vacuum. Some sort of pressure must exist. The artist exists because the world is not perfect. Art would be useless if the world were perfect, as man wouldn’t look for harmony but would simply live in it. Art is born out of an ill-designed world.

Beautiful Eva…

Asta se întâmplă când ești obsedată de un film, iar în cazul acesta The Dreamers. Devii obsedat de fiecare lucru mărunt.

The Dreamers-part I

I was one of the insatiables. The ones you’d always find sitting closest to the screen. Why do we sit so close? Maybe it was because we wanted to receive the images first. When they were still new, still fresh. Before they cleared the hurdles of the rows behind us. Before they’d been relayed back from row to row, spectator to spectator; until worn out, secondhand, the size of a postage stamp, it returned to the projectionist’s cabin. Maybe, too, the screen was really a screen. It screened us… from the world.

Nu știu de ce, dar îmi este destul de greu să scriu despre un film care îmi place foarte mult, iar în cazul de față de un film pe care îl ador. În concluzie, în curând vin cu o recenzie la The Dreamers, plus cu o serie de postări legate de film.