Andrei Tarkovski

An artist never works under ideal conditions. If they existed, his work wouldn’t exist, for the artist doesn’t live in a vacuum. Some sort of pressure must exist. The artist exists because the world is not perfect. Art would be useless if the world were perfect, as man wouldn’t look for harmony but would simply live in it. Art is born out of an ill-designed world.

Beautiful Eva…

Asta se întâmplă când ești obsedată de un film, iar în cazul acesta The Dreamers. Devii obsedat de fiecare lucru mărunt.

The Dreamers-part I

I was one of the insatiables. The ones you’d always find sitting closest to the screen. Why do we sit so close? Maybe it was because we wanted to receive the images first. When they were still new, still fresh. Before they cleared the hurdles of the rows behind us. Before they’d been relayed back from row to row, spectator to spectator; until worn out, secondhand, the size of a postage stamp, it returned to the projectionist’s cabin. Maybe, too, the screen was really a screen. It screened us… from the world.

Nu știu de ce, dar îmi este destul de greu să scriu despre un film care îmi place foarte mult, iar în cazul de față de un film pe care îl ador. În concluzie, în curând vin cu o recenzie la The Dreamers, plus cu o serie de postări legate de film.

A bout de souffle(1960) captions

 

When we talked, I talked about me, you talked about you, when we should have talked about each other ( A bout de souffle 1960-Jean Luc Godard)

Godard sau cum am descoperit filmul cu adevărat

O analiză asupra lui Godard, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii și care a făcut parte din Noul Val Francez și al filmelor sale nu este un lucru tocmai ușor. Asta pentru că oricât de mult ai analiza filmele și oricât de multe eseuri ai scrie, tot mai rămâne ceva de zis, ceva de descoperit într-o anumită scenă care de îndată te va amâna din scrierea eseului pe motiv că nu vei putea niciodată cuprinde tot, chiar dacă ai scrie o carte. Totuși mă încumet să scriu de această perioadă a cinematografiei, în special de Godard, deși întotdeauna voi considera că aș fi putut face mai mult.
Înainte de a intra cu adevărat în universul Godard trebuie amintit negreșit curentul care l-a făcut cunoscut și care a schimbat cinematografia și anume Noul Val Francez.
Încă de când scria la Cahiers du Cinema,Godard împreună cu alți critici care mai târziu aveau să devină regizori, criticau vehement cinematografia franceză și nu numai. Toți acești cinefili au reușit să-și cultive cultura cinematografică în urma deschiderii cineclubului Le Cinematheque Francaise de către Henry Langlois. Având în vedere că în timpul celui de-al doilea război mondial filmele americane au fost interzise, la încheierea acestuia s-au adus foarte multe filme în cadrul cineclubului, astfel criticii francezi i-au descoperit pe Orson Welles, Nicholas Ray, Howard Hawks și multi alții. De altfel, Godard chiar afirma în Cahiers du Cinema că Nicholas Ray este cinema-ul. În urma acestui lucru criticii nu s-au mulțumit să-și exprime părerile, ci doreau să-și imprime viziunile pe celuloid.
Nu se știe exact începutul Noului Val Francez. Unii spun că a început cu Agnes Varda(care de fapt nu a făcut parte din Val) sau Claude Chabrol. Dar, din punctul meu de vedere, acesta a existat cu adevărat începând cu Les quatre cents coups(1959) de Francois Truffaut și A bout de souffle(1960) de Jean-Luc Godard. Mai exact, valul s-a spart la Cannes în anul 1959 la prezentarea filmului lui Truffaut care a avut ca subiect drama unui băiat Antoine Doinel interpretat de Jean Pierre Leaud. Filmul lui Truffaut și al lui Godard sunt repere de bază ale Noului Val Francez. Pentru a demonstra această afirmație putem lua ca exemplu o scenă din The Dreamers de Bernardo Bertolucci, mai exact replicile personajului Isa, care atunci când a fost întrebată unde s-a născut, a răspuns: I was born on le Champs-Elysees. 1959. On le trotuar du Champs-Elyees. And do you know what my very first words were? New York Herald Tribune!-moment în care apare celebra scenă din A bout de suffle în care Michel Poiccard(Jean Paul Belmondo) se întâlnește cu Patricia(Jean Seberg) care vindea ziare. Întreaga scenă semnifică faptul că personajul Isa și fratele ei Theo nu existau înainte de Noul Val Francez, astfel Bertolucci demonstrând că totul a început cu Godard.
Godard poate fi plasat în marele portret modernist, doarece modernismul este văzut fie ca un curent legat de perioada în care s-a dezvoltat, fie de stilul intrinsec al operelor respective. Astfel, o primă vizionare a unui film de Godard îți poate trezi emoții superioare deoarece, așa cum știm, acestea apar în raport cu o activitate-în cazul de față vizionarea filmului și pot fi intelectuale, estice, morale. Intelectuale din punct al dialogului neartificial și al modului în care sunt introduse paradoxuri ca: Nu știu dacă sunt liber deoarece sunt nefericit, sau sunt nefericit pentru că sunt liber sau să devii nemuritor, iar apoi să mori și esteticedin punct de vedere al tehnicii și al stilului abordat.
Se poate spune că Godard este mai greu accesibil publicului deoarece filmele sunt mai greu de înțeles și de multe ori spectatorul nu poate privi dincolo de acțiunea în sine pentru a înțelege cu adevărat ideile acestuia și nu sunt preocupați de partea intelectualî din spatele întregii opere. De fapt, la Godard acest lucru este cel mai important. Un exemplu concretar fi felul în care este folosită muzica în Une femme est une femme 1961 și anume nu pentru a da intensitate momentului sau pentru a influența emoțional spectatorul, ci pentru a arăta că muzica este doar un instrument de influență și pentru a demonstra cum funcționează.
Godard a devenit din punct de vedere al spectatorului, mai greu de digerat atunci când a intrat în faza maoistă iar acest lucru se poate vedea foarte clarîn filmul La Chinoise 1967. Deși stilul era pur godardian pe care îl putem regăsi în A bout de souffle, Bande a part, Pierrot le Fou și altele scopul a fost diferit doarece filmul a devenit unul de propagandă marxistă. De altfel se poate spune( deși e riscant) că Godard a ales în acea perioadă pe primul loc politica în detrimentul filmului. Apoi a urmat anul 1968, mai exact luna mai care a schimbat viziunea lui Godard asupra cinematografiei. El chiar a afirmat că după mai 1968 nu se mai pot face filme, iar faptul că Truffaut a continuat să facă filme cu aceeași pasiune ca la începutul carierei nu a fost neapărat un lucru bun în viziunea lui Godard.
Prietenia dintre Godard și Truffaut a apărut când aceștia scriau la Cahiers du Cinema, Godard chair afirmând că Francois Truffaut este cel mai bun critic de film care a existat vreodată, până la ajutorul venit din partea lui Truffaut când Godard a regizat A bout de suffle. Din păcate acești doi regizori mari care ne-au dat Les quatre cents coups, Jules et Jim și A bout de suffle, Pierrot le Fou sau Week-end, au lăsat ca prietenia lor să se ducă de râpă.
Conflictul a izbucnit public în anul 1973 când Truffaut filma La nuit americaine iar Godard l-a criticat și i-a trimis o scrisoare în care l-a făcut mincinos iar apoi i-a cerut bani pentru un film pe care îl pregătea. Ca răspuns, a primit din partea lui Truffaut o scrisoare de 20 de pagini în care i-a scris tot ce nu a reușit să-i spună în 15-20 de ani. Din acel moment cei doi prieteni nu au mai vorbit niciodată unul cu celălalt. Din păcate această pagină a fost una tristă în istoria Noului Val Francez, deși amândoi vor fi considerați doi dintre regizorii cei mai importanți ai curentului din care făceau parte.
În timp ce Truffaut făcea filme despre oameni, Godard făcea filme despre idei în care făcea referiri la cultura pop și care folosea citate pentru a arăta ce gândește. De aceea A bout de suffle a fost o revelație în cinematografie atunci când a apărut deoarece a reușit să încalce toate regulile scrise și nescrise ale filmului. Godard a fost un regizor care și-a asumat riscuri și pe care îl analizezi cu capul, în timp ce pe Truffaut cu inima, poate și din cauză că în filmele lui se pune mult accent pe emoții și pe povestea propriu zisă.
În concluzie, Godard nu este un regizor care să facă filme pe placul tuturor. În cazul acesta ori le urăști, ori îți plac la nebunie și accepși faptul că Godard, deși a acționat de multe ori într-un mod dăunător numelui său, a fost și este un regizor care a experimentat, a dărâmat bariere și care a reușit să schimbe percepția asupra filmului. Eu am ales a doua variantă și încă mă bucur de decizia luată.

Zerkalo(1974)

Regizor: Andrei Tarkovsky

Cu: Margarita Terekhova, Oleg Yankovskiy

Imdb: 8/10

 

Filmul autobiografic al lui Andrei Tarkovsky a fost văzut de multe ori ca fiind unul greu de înțeles și care dă impresia că e plin de simboluri ascunse. De fapt, ceea ce Tarkovsky transpune este doar drama unui bărbat de 40 de ani pe patul de moarte care regretă unele lucruri din trecut și care dorește doar iertare.

Descoperirea lui Tarkovsky poate schimba percepția unui om asupra filmelor deoarece tehnica lui de a reda anumite scene este un aparte care îți dă impresia că ceea ce vezi e special față de tot ce s-a mai făcut până atunci.

Oglinda este artă pură. Decizia alegerii tatălui regizorului( n.r Arseny Tarkovsky) pentru a citi propriile poezii pe parcursul filmului a schimbat percepția asupra unor scene care de altfel nu ar fi reprezentat un anume dramatism.

Cheia înțelegerii filmului este chiar titlul. Imaginea soției naratorului o reflectă pe cea a mamei, iar copilul acestuia îl reflectă chiar pe el în copilărie. Acesta a fost și motivul pentru care Tarkovsky a folosit aceeași actriță pentru a interpreta rolul soției-Natalya și al mamei-Maria. De asemenea, băiatul care îl interpretează pe fiul naratorului-Ignat, aste același actor care îl interpretează pe narator( Aleksei) la vârsta copilăriei.

Pentru a viziona Oglinda și pentru a înțelege în totalitate subiectul, filmul nu trebuie analizat scenă cu scenă. Dacă scena filmată în tonuri de sepia reprezentând un copil care intră în casă cu o sticlă de lapte în mână și care se oprește în fața unei oglinzi, nu înseamnă neapărat că esxistă vreun simbol ascuns. Nu trebuie uitat faptul că filmul este unul autobiografic iar acea scenă putea fi chiar o amintire din copilărie pe care Tarkovsky a încercat pur și simplu să o transpună pe celuloid. De asemenea, scena levitației apare deoarece regizorului i s-a părut pur și simplu magică.

Cel mai bun mod de a viziona Oglinda este de a lăsa deoparte încercările de a analiza filmul și pur și simplu să urmărești povestea lui Tarkovsky iar la final să realizezi că timp de 2 ore ai văzut un film care chiar se încadrează în cea de-a 7-a artă.

Ultimul tango la Paris (1972)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Marlon Brando, Maria Schneider, Jean Pierre Leaud
Un bărbar și o femeie se întâlnesc întâmplător și încep o relație carnală și în care orice cunoaștere mai în profunzime a partenerului e exclusă.

Deși în prim plan avem relația dintre cele două personaje, Paul și Jeanne, în Ultimul Tango în Paris Bertolucci aduce într-un plan secundar filmele si jocul actoricesc din anii ‘ 50 și Noul Val Francez. Pe de-o parte îl avem pe Paul interpretat de Marlon Brando care reprezintă anii ‘ 50 și astfel se face trimitere la filmele lui Brando A streetcar named Desire și On the waterfront. Pe cealaltă parte îl avem pe Tom interpretat de Jean-Pierre Leaud, iubitul lui Jeanne, reprezentat al Noului Val Francez, personajul lui fiind bazat pe Jean-Luc Godard. Tom este un visător care nu realizează că Jeanne nu prea îl bagă în seamă și nu îi ia în serios filmul pe care încearcă să-l facă.

Jocul actoricesc al lui Marlon Brando este superior față de toate filmele lui de până acum. În Ultimul tango în Paris personalitatea lui Brando se îmbină cu cea a lui Paul, iar astfel se ajunge ca personajul să fie confundat cu actorul. Acest lucru s-a întâmplat poate și din cauză că Brando și-a improvizat majoritatea replicilor și a introdus părți din viața personală în cea a personajului, cum ar fi povestea despre mama lui care l-a învățat să iubească natura.

Motivul pentru care Jeanne, interpretată de Maria Schneider, a fost de multe ori neînțeleasă a fost din cauză că Bertolucci nu i-a dezvoltat personajul deoarece el s-a axat mai mult pe Paul. de altfel, în Ultimul tango în Paris femeile sunt puse într-o lumină proastă.

Jeanne este fata naivă care acceptă jocurile și regulile lui Paul fără să se gândească la consecințe și care nu îl ia în serios pe iubitul ei Tom. Și soția lui Paul ne este prezentată ca cea care a înșelat și care s-a sinucis fără motiv aparent.

De aici poate veni și dorința lui Paul de a se detașa de lume și de a avea relații cu o fată pe care abia a întâlnit-o și căreia nu vrea să-i știe numele. În mod normal faptele lui Paul și anume de a-și pune fanteziile în practică, sunt de condamnat, dar nu și motivele. Rănit de faptele soției, el a vrut ceva în care să nu se implice iar atunci a apărut Jeanne. Este de menționat faptul că ea nu a fost niciodată forțată să se întoarcă în apartament. Ea s-a întors din proprie inițiativă îndrumată de curiozitate.

Jeanne este o fată indecisă care nu știe dacă să-și continue relația cu Tom care a cerut-o în căsătorie sau să se întoarcă la Paul. Când se va întoarce în apartament și nu îl va găsi pe Paul, va ceda nervos și se va refugia în brațele logodnicului încercând să treacă mai departe. Din păcate, când Paul se va întoarce la ea, aceasta nu va mai dori să aibă o relație cu el, deși el îi mărturisește că o iubește și e decis să înceapă o relație adevărată cu ea. Încercând din răsputeri să o convingă, fuge după ea, iar când o ajunge din urmă, va fi împușcat de Jeanne.

Finalul filmului seamănă foarte mult cu cel din A bout de suffle de Jean luc Godard. Michel Poiccard din filmul lui Godard are aceeași soartă ca cea a lui Paul. Și el se deschide în fața persoanei iubite și va încerca să aibă o relație cu ea, dar din păcate îl denunță la poliție pe motiv că nu simte nimic pentru el.

Din finalui tragic al celor două personaje reiese faptul că până la urmă ți cei mai puternici bărbați, stăpâni pe sine pot fi învinși de o femeie.